duminică, 26 ianuarie 2014

Marrakesh- noi rezoluții

Ce te faci când mintea pricepe cum stă treaba, dar inima nu? Inima e îndărătnică și o ține pe a ei. Nu și nu! Definitiv nu!!!!

Așa am părăsit oceanul, cu o jale apropiată de sfârșitul lumii, deși mai erau de trăit cel puțin 3 zile din vacanță. Marrakesh, ultima locație. Apoi Anglia- rece și ploioasă. 

Acum, când derulez firul călătoriei, apar doar frânturi de amintiri. Noroc cu fotografiile care mai completează, pe alocuri, golurile vizuale!

Marrakesh începe cu o cafenea, Henna Cafe, cocoțată pe acoperișul unui riad. Minunată, intimă și foarte șic. De sus vizionai îndelung și nestingherit forfota Medinei. Fără să te ferești ori să te scuzi. Sau, priveai hipnotizat la doamna cu mâini pricepute cum picta cu hena mâinile altora.

Contactul cu Medina: vibrant, sufocant și îngrămădit. Doar scuterele zgomotoase ce mai reușeau să îți întrerupă monologul interior și să te scoată din starea de admirație și atenție deloc distributivă.

Toate străzile duc într-un singur punct, spre piața mare- Jemaa el-Fnaa. Am văzut-o în filme și mai apoi, în călătoriile culinare ale lui Jaimie Oliver. Era așa cum am creionat-o imaginar: nucleul nebuniei și al vieței de noapte din Marrakesh. Zarva și mirosul de la taraba cu pește și fructe de mare îmi deșteaptă și acum, instant, papilele gustative. Unanim adjudecat: cei mai gustoși calamari. Puțin mai la vale, taraba cu cele mai aromate măsline.

Apare și băiatul din ramă. Nu, nu e un tablou, ci doar câțiva care încercau, precum în “Drobul de sare” să rezolve misterul becului (în cazul de față). Obosit, s-a proptit în ramă. Sticla absentă.

Marrakesh este un fel  de 2 în 1. Agitația este în stradă iar liniștea deplină șade pe acoperiș. Cu soarele în față și cu păsările roind pe lângă tine, faci cel mai bun troc: oferi stres și gânduri, multe gânduri pentru goliciune. Să ai unde îndesa mai încolo tot felul....

Si uite așa, s-a gătat și cu Marrakesh. Și cu Maroc. Un timp doar, pentru că inima e cea mai puțin statornică dintre toate și nu poate sta departe de ceea ce-i este drag și iubește.  
















joi, 23 ianuarie 2014

Essaouira- amintiri fugitive...

Viața în Essaouira are ceva din Bob Marley iar aerul relaxant, de iarnă leneșă, acaparează dichisitul sat pescăresc.  Medina este asemenea unei acuarele albastre, pe alocuri cu scene hilare, înțesată de culori cu drag de viață și care te opresc în loc.

Oamenii  sunt frumoși, însuflețiți și din priviri îți cer să le respecți intimitatea. Atunci, aparatul foto se așează molcom și resemnat înapoi la gât.

Străzile vibrează iar pe măsură ce soarele se face nevăzut, glasurile vesele și cu tonalități înalte, clinchetele paharelor și pașii repeziți scad în intensitate. Liniștea se instalează treptat, cu ultimul oblon închis protector, peste geamuri. Luminile se sting, într-un acord deplin.

Diminețile în Essaouira, sunt ca toate celelalte dimineți în Maroc. Altă zi, aceeași rugăciune la moschee, matinală și împărțită cu generozitate la toți, vrei, nu vrei! Pescărușii sunt diferiți însă, mai isterici și lihniți.

Lucrurile intră grabnic în rutina firească, aproape contagioasă: obloanele se redeschid, cheile se învârt stângaci în găuri, pașii tropăie pe aleile strâmte și dintr-o dată te cuprinde o poftă îndârjită de viață.

Stropii sărați, ca un spray revigorant, îți conduc pașii spre ocean. Distingi de la distanță valurile, cum se izbesc cu furie în stânci și ziduri, făcând să tresalte milioane de sfere albe și spumoase, ca la auzul  unei vești  emoționante și dramatice.

În Maroc totul este o poveste. Oamenii în sine reprezintă povestea, uneori tristă, alteori ireală și enervantă și îți face inima incapabilă să se urnească. O ține într-o reverie, cu deșertul în minte și sunetele oceanului în fundal. 

Și așa pornești la drum, cu un soare tihnit, într-o zi ce are să fie minunată!






















m.

joi, 16 ianuarie 2014

Sahara- un pustiu plin

Despre deșert îți faci idei felurite și nu știi cât, din ceea ce ai văzut în reviste, la televizor sau in fotografiile altora, ai să regăsești de fapt. La început pare un vis îndărătnic dar speri, nu imposibil. Cu cât îl clădești mai statornic, cu atât drumul se scurtează, inima galopează și posibilul e chiar în fața ta- iar tu pășești firav pe el.

Cu toții visăm la deșert, într-un fel sau altul. Și nu e doar o locație pe hartă, ci o lume aparte, aspră, toridă, pustiită și rece noaptea, bântuită de creaturi mici, care se chinuie să evadeze de sub greutatea covârșitoare a nisipului fin, un tărâm care odată pătruns, te ține captiv. 

În deșert totul este și are o poveste care răzbate, cu îngăduința timpului. De la distanță dunele par de nepătruns, însă la primul pas te afunzi în nisipul moale și alunecos. Munții de nisip sunt luminați după bunul plac al soarelui- altă lumină, altă scenă, alt dramatism sau romantism, altă istorisire.

Oamenii deșertului întregesc povestea. Simplitatea berberilor se strecoară repede în suflet și ți-l înfășoară într-o stare de bine. Privirile lor sunt pătrunzătoare și calde iar vocile răsună umil și prietenos. Par ființe desprinse din alte timpuri, timpuri ancestrale în care credința și resemnarea dominau legile scrise.

Ziua împrumută cu generozitate reflexiile teracotei, însă întunericul aduce vraja stelelor fermecate. Noaptea, pe dune, stai față în față cu cerul și îi povestești vrute și nevrute. Ești atât de aproape încât, cu un mic efort de imaginație, simți stelele colțuroase și slăbănoage cum se plimbă diafan prin fața ta.

În deșert, timpul se transformă și capătă alte înțelesuri. Listele cu priorități și cumpărături dispar iar cauzele pentru care nu ești fericit sunt anulate, reflectând la nenumărate motive pentru care ești sau trebuie să fii fericit. Inima zburdă ca smintita și simți darul minunat al vieții, așa, cu tot ce are mai bun sa ne întâmpine.

Liniștea sălășluiește în fiecare părticică a pustiului. Te sperie și doare abisul ei și al gândurilor care vin odata cu ea.

Acolo sus pe dune, am adunat în inimă toți oamenii dragi, să se molipsească și ei, ca și mine, de magia și solitudinea mândră și nemărginită a deșertului.  

















m.

sâmbătă, 11 ianuarie 2014

Merzouga si...aproape Sahara!

Midelt, 5 am.

In calmul si in bezna vaii Midelt au rasunat brusc si cu o forta ametitoare, glasurile intense si guturale ale musulmanilor. Megafonul amplifica dramatic sunetele in adancimea vaii care astepta ivirea zorilor.
Pentru cateva minute vocile au crescut in intensitate, apoi s-au oprit subit, continuand molipsitor in gandul meu, dintr-odata insufletit.
Un cocos a urmat, dand si el timid desteptarea, noua, celorlalti, mai putin musulmani si cu indulgente indatoriri  matinale.
In cateva minute linistea a acoperit din nou valea, intr-o tacere aproape purificatoare. Creionul s-a oprit iar gandurile s-au asternut impacate, visand la nisipul galbui. Cateva ore au mai ramas, si apoi...magicul desert.

Dupa un prelung invartecus prin muntii serpuiti, pamantul arid si gol a inceput, treptat, sa se iveasca. Din casele colorate, semete, asezarile au devenit mici, monocrome, pitite in dealuri sau stanci. Din cand in cand mai zaream cate o oaza, cu palmieri inalti care stateau pavaza soarelui dogoritor. Cerul parca s-a gatit si el de sarbatoare, rasfatandu-ne cu forme pufoase, in care puteai ghici felurite creaturi hilare.
Trasaturile oamenilor erau aspre dar armonios conturate, pielea arsa de soare si imbracamintea generoasa. Fetele femeilor abia se puteau zari sub straiele negre, cu stridente pete de culoare- o reflexie a sufletelor primitoare si vesele pe care aveam sa le descoperim mai tarziu.

Simteam magia desertului cum ma invaluie, fara sa privesc in preajma. Vantul adia usor si muta grabnic firele de nisip dintr-o parte in alta a drumului. Aerul devenise foarte uscat dar bland iar soarele, cocheta in voie cu umbre lunguiete.

Pustietatea s-a adancit si mai tare, dromaderii pasind nestingheriti pe solul acum devenit negru si pietros. Si apoi, am vazut primele dune- strajeri ce apara intrarea inspre un taram aparte. Am inchis ochii iute; nu voiam ca bucuria lor sa se risipeasca in lacrimi. Imi venea sa strig de fericire si de multumire, asa cum poate facusera si inimile devotate din moschee, dis-de-dimineata. 












m.