Într-un loc
foarte îndepărtat din lume, locuia o fetiță.
Avea părul deschis și ochii negri, fața curioasă și întotdeauna purta o rochie mov cu guler verde, brodat. Papucii din piele uzată erau verde închis cu dungi negre și erau cei mai ușori și tăcuți pantofi din lume.
Casa în care
locuia nu era ca toate celelalte case. Era un dreptunghi mare, compartimentat.
Unele camere aveau ferestre, altele erau închise si arătau ca un sertar cu mâner, iar altele, erau doar spații goale care prindeau forme în mod neașteptat.
Compartimentul fetiței
era roz. Roz pierdut în linii inegale, maro.
Patul era verde,
iar pătura avea culoarea liniștii.
Fetița aceasta
avea o păpușă din cârpă, cu gura cusută și ochii triști. Mereu o trăgea de mână,
iar când urca în compartimentele cele mai înalte, o lega cu o sfoară de brâu,
să nu o rătăcească.
Fetița, câteodată,
mânca licurici; de aceea simțea uneori că purta în ea o lumină specială. Se gândea
că într-o zi îi vor crește și aripi, iar cu ele o să vadă lumea. Ea gândea că
lumea e formată doar din dreptunghiuri cu multe compartimente. Pentru că asta
era tot ce văzuse în viața ei scurtă.
Ziua se cățăra în
spațiile goale și când simțea lumina puternică în ea, își punea o dorință. Închidea
ochii, strângea păpușa în mâini și își dorea tare, tare.
Încăperea se
lumina și atunci știa că acel vis, acea dorință magică a fost eliberată din
dreptunghiul rigid și avea să ajungă în univers pentru a-și împlini destinul.
Închidea
dreptunghiul cu un geam transparent de sticlă și aceea era ziua în care nu mânca
nici un licurici. Iar acelea erau nopțile în care dormea cel mai bine; visa liniștit,
în mult verde deschis.
Spațiile goale
în care își elibera visele erau albastre. Un albastru despărțit doar de
crăpături adânci.
Acolo se simțea
albă, goală, fără emoții, adult, nemișcată.
Întotdeauna la
despărțire avea o lacrimă în colțul drept al ochiului.
O culegea
grijulie și o adăpostea pe perete. Acelea erau zilele în care licuricii nu
existau, iar somnul era și el un spațiu alb.
Dar erau și zile
în care deschidea compartimentele cu mâner, compartimente asemeni unor cutii de
chibrituri. Totul căpăta o culoare de gri spre negru. Câteodată, din ele ieșeau
sunete fioroase, lacrimi, frici și atunci împingea în grabă și cu putere mânerele.
Și totul se sfârșea într-un negru rece. Acelea erau zilele în care mânca cei
mai mulți licurici. Erau zilele în care simțea mult roșu. Erau zilele în care
nu voia să doarmă pentru că sunetele de groază o urmăreau în somn.
Timpul o atrăgea
pe fetiță tot mai mult în spațiile albastre.
Într-o zi, s-a cățărat
pe sfoară; purta aceeași rochie mov cu guler verde. Camera albastră nu a avut
niciodată altă culoare, și, deodată, a zărit multe puncte mov, semicercuri
verzi și linii maro. S-a apropiat cu sfială de peretele care reflecta aceste
culori atât de neobișnuite și a rămas înțepenită.
Niciodată nu-și
văzuse chipul, iar acum era descompusă în mii de fragmente care se reflectau în
lacrimile pe care ea le salvase de-a lungul timpului.
S-a speriat, a
vrut să fugă și a căzut în gol. În cădere, s-a prins de câteva compartimente cu
mânere și din greșeală le-a deschis, unul câte unul. Au asurzit-o țipetele, au năvălit-o
sentimentele de teamă, totul era negru amestecat cu pete de albastru închis.
Fetița a căzut într-unul
din compartimentele în care creea vise.
Nu-și amintește
cât a stat acolo. Nu se simțea în nici un fel, doar o greutate imensă îi apăsa
corpul. Nu mai mâncase de mult licurici, nici stropi de ploaie nu băuse și în cădere
și-a pierdut și păpușa.
Într-o seară, fetița
a avut un vis. A visat un balon alb cu puncte portocalii îngrădite de cercuri
verzi. În acel balon, își punea dorințele bune, cele care erau trimise în
univers. Apoi, în alt balon, unul gri cu mâzgăleli roșii, a visat că îndesa tot
ce o înspăimânta, toate fricile si neliniștile care au ieșit din
compartimentele cu mânere. Toate spaimele pe care le visase nopți la rând.
A construit
baloanele, întocmai ca în vis, le-a legat strâns cu șuvițe din părul ei și le ținea
hotărâtă în câte o mână.
Unul atârna greu
și îi trăgea tot corpul în jos, altul era ușor și cerea să fie eliberat, spre înălțimi.
A închis ochii. Și-a
imaginat că este în camera cu mult albastru deschis. Simțea doar crăpătura
neagră care despărțea culoarea în două, două lumi, s-a apropiat cu baloanele de
marginea compartimentului și a dat drumul unui balon. Iar cu celălalt balon,
s-a desprins de pe margine, neștiind
unde are să o ducă: în jos sau în sus.
Când a deschis
ochii, ținea în mână balonul colorat și plutea printre nori.
Fetița a ales
doar ceea ce era al ei; fricile, spaimele, nu-i aparțineau și atunci le-a
eliberat de ea.
Licuricii au însoțit-o
în noua călătorie plină de speranță.
Fetița își dorea
acum un loc în care să elibereze aceste imagini din balonul colorat; își dorea să le dea viață și culoare.
Multă culoare.
